Vă rog o părere la acest text. Lăsaţi în comentarii părerile.
Domnul Ion Iordache, fiul unui țăran înstărit fost primar liberal din Tomșani, comună situată între Ploiești și Mizil, făcuse liceul la Ploiești, coleg cu viitorul mare profesor de istorie Nicolae Simache, întemeietorul muzeului ceasurilor din Ploiești. Făcuse apoi ”Școala de Mișcare CFR” din București și ieșise impiegat apoi șef de gară.
Era un om robust, blajin, zgârcit la vorbă dar atunci când se înfuria, înjura ca la ușa cortului.
Doamna Atena, soția dumnealui era o cochetă la pensionul de pe Calea Griviței unde își făcuse studiile. Fusese frumoasă, elegantă și avea bune maniere. Tatăl său, Panaiotis Antoniadis, cofetar grec care avusese prăvălia pe Strada Griviței aproape de catedrala catolică, era fiul unui grec din Constanța a cărui bunic era rudă cu familia domnitorului Ipsilante. Familia Antoniadis avea multe rude în Constanța printre care un văr, Colivas, directorul spitalului din acel oraș.
Panaiotis se însurase cu o româncă, Eleonora, pe care o învățase destul de bine grecește, căci ținea ca în casa lui să se vorbească limba natală, și astfel și fiica lui, Atena vorbea și scria curent grecește iar de la pension deprinsese destul de bine și franceza.
După o copilărie fericită petrecută în București, doamna Atena a trecut apoi prin evenimente aproape de necrezut. Când în toamna anului 1916 armata română a suferit o serie de înfrângeri zdrobitoare și armata germano-austro-ungară trecând Carpații pe valea Jiului înainta spre București, Casa Regală și guvernul României au plecat în grabă la Iași. Tot atunci, familia Antoniadis a abandonat Bucureștiul și s-a refugiat la Sulina, unde a deschis o cofetărie. Nesimțindu-se în siguranță, au plecat la Odesa unde aproape doi ani cofetăria deschisă acolo era totdeauna plină. După victoria de la Mărășești și înfrângerea armatei germano-austro-ungare, familia Antoniadis hotărî să se întoarcă în țară, mai ales că avusese loc revoluția bolșevică și negustorii din Odesa se temeau că armata roșie va cuceri și acest oraș. Din nefericire Panaiotis făcu un infart și muri. Deoarece trupele bolșevice se apropiau de Odesa, soția sa, rămasă singură cu fata, văzând că toți negustorii se îmbarcau pe vapoare și fugeau care încotro, închise cofetăria vânzând-o unui chilipirgiu localnic și se îmbarcă cu fiica sa pe un vapor care mergea în România. Cum nu aveau experiență și curaj să deschidă o nouă cofetărie sau altă afacere, se retraseră în casa din strada Rădiței din București unde tânăra Atena s-a apucat de broderie așa cum învățase la pension. La scurt timp și mama sa trecu la cele veșnice.
O soră a mamei sale îi făcu cunoștință nepoatei cu tânărul Ion, impiegat de mișcare la gara Chitila, care după o scurtă perioadă de timp, o ceru în căsătorie. Nunta a fost restrânsă ea având ca rude din partea sa numai pe mătușa Olimpia iar din partea lui pe fratele acestuia, profesor de matematică la Ploiești, sora și cumnatul, strungar în lemn, care locuiau în Tomșani.
Mai târziu când a ajuns șef de gară la Chitila, în primăvara lui 1968 Ion Iordache se mută cu familia din gară la București, în casa soției sale de pe strada Rădiței.
Aceasta, era mai de grabă o străduță de legătură dintre Calea Rahovei și Calea 13 Septembrie, având cele mai multe case cu parter și mansardă, ridicate după un proiect tip de către Primărie înainte de al doilea război mondial pentru funcționarii acesteia.
Unele dintre case au fost cumpărate mai târziu de către uni slujbași ai statului, avocați sau negustori, ca aceia de la numărul 21 cumpărată de cofetarul Panaiotis Antoniadis.
Era o casă cochetă, cu marchiză, care-i oferea o oarecare eleganță și un spirit boem. În veranda cu geamlâc soții Iordache își beau cafeaua de dimineață privind la joaca pisoilor cuibăriți într-un colț.
Cu ocazia venirii în București, familia Iordache dădu o mică petrecere la care invitară vechi prieteni.
Soția pregătise destule bunătăți dintre care nu lipsea ca desert o prăjitură grecească cu nuci. Avusese de asemenea grije ca Ionel, cum își alinta soțul, să cumpere destulă țuică de prune de Văleni, de aia cu două prune pe sticlă cum preciza ea și vin bun de Valea Călugărească.
Aveau ca invitați câteva familii, în deosebi de șefi de gară sau impiegați de mișcare cu care colaborase: Fane Lefterescu, cel mai arătos dintre bărbați era un om înalt bine făcut dar puțin cocoșat cu niște mustăți cănite tăiate scurt. Vasile Bosânceanu, fost șef de gară la Scăioși ieșit de un an la pensie era cel mai bătrân dintre invitați. Avea un păr alb purtat a la Einstein, care încadra o față ovală,în care niște ochi jucăuși, contrastau cu pielea măslinie care încadra albul ochilor. Purta un costum grii care se potrivea de minune cu cămașa albă și lavaliera care îi dădeaun aer boem.
Mișu, Babucea, cel mai tânăr. Impiegat de mișcare la Gara Basarab, în uniforma tipică și cu șapca roșie, se pare că venea direct de la servici. Era bine făcut și chiar atrăgător, puțin timid dar inteligent.
Așteptând să vină toți invitații pentru a se așeza la masă, bărbații se adunară ca să guste câte o țuiculiță.
- Te-ai acomodat cu viața de bucureștean Ioane, dar cu orașul? întrebă Fane dând de dușcă un păhărel de țuică.
- Cu viața încă nu, că de abia m-am mutat, orașul îl cunosc de mult că aveam rude aici, dar să-ți spun drept e pentru mine o bucurie să trec mai ales prin Cișmigiu.
Doamna Atena care tocmai aducea niște sărățele care, după părerea ei era un antreu care mergea de minune la țuică, auzindu-l pe domnul Iordache, zise cam înțepată adresându-se tuturor:
- Când se întoarce de la servici ocolește prin Cișmigiu să asculte păsărelele și să privească florile.
- Lăsați-l doamnă, interveni Fane, că destul a văzut numai trenuri, să privească și păsărelele, și covoarele de flori.
- Bineînțeles că îl las, spuneam numai că trece și prin Cișmigiu.
- Lasă nene că doamna Atena n-a spus-o decât în glumă concluzionă împăciuitor Vasile.
- Iartă-mă te întreb, dar unde este Iordache Junior la așa un eveniment? interveni Mișu.Babucea.
- Ninel cu soția Cornelia sunt plecați într-o excursie cu ONT-ul la Budapesta în luna de miere. Nu știam acum o lună când a făcut nunta că o să mă avanseze ca șef de gară. Luasem examenul, dar ști cum e cu birocrația, aștepți uneori multe luni până capeți postul. Eu am avut noroc că șeful de la gara Chitila a murit subit într-un accident și trebuiau să umple repede golul.
- Iartă-mă că întreb, zise din nou Mișu.
- De ce Ninel n-a rămas în București după ce a terminat facultatea?
- Păi nu-l ști ce ambițios e?
Având note mari, a fost repartizat la Prospecțiuni dar el a făcut schimb de repartiție cu o colegă din București și s-a dus la mina Filipeștii de Pădure, că acolo era post de geolog șef. Zicea ca nu-i place la Prospecțiuni unde stai ani buni îndrumat de un geolog mai bătrân dar nu totdeauna mai bun și el nu suporta să fie comandat de altul care în fond are aceiași diplomă ca și el.
De câțiva ani Ninel a reușit să se mute la Ploiești la Trustul Minier Muntenia nou înființat, tot în funcția de geolog șef.
- N-am înțeles de ce s-a făcut geolog și nu a ales altă facultate stărui în continuare Mișu.
- El s-a înscris la drept că voia să se facă avocat dar i-au respins dosarul că este fiu de mic burghez, că dreptul este facultate ideologică. Vezi doamne că un șef de gară este un mic burghez după mintea îmbâcsită a bolșevicilor ăștia.
- Ai dreptate, că tot bolșevicii au desființat facultatea de filozofie și au dat afară profesori de la istorie, drept, psihologie, filosofie sau litere.
- Am auzit că au băgat în aceste facultăți muncitori tineri care au sărit liceul și au făcut numai o școală specială de doi ani, interveni Fane.
Schimbând subiectul, Fane propuse toasturi în cinstea sărbătoritului.
Ca de obicei între prieteni cunoscuți de o viață, după ce ciocniră destule pahare închinând în cinstea sărbătoritului., se încinseră discuții aprinse asupra evenimentelor politice și sociale contemporane.
- Ai auzit nea Ionele că Dupcek a devenit președinte al Cehoslovaciei cu sprijinul comuniștilor reformiști? aduse vorba domnul Mișu, fost coleg cu Iordache la liceul Sf. Petru și Pavel din Ploiești.
- Sigur că am auzit și eu cred că o să înceapă să se schimbe ceva și în lumea noastră socialistă răspunse acesta.
- Mă tem că după această primăvară de la Praga nu o să urmeze o vară însorită ci va veni o iarnă rusească și mai friguroasă, zise mai bătrânul Fane Povară fost șef de gară la Segarcea unde sunt cunoscutele vii care aparținuseră Casei Regale.
- Ei, matale ai fost tot timpul un pesimist zise domnul Iordache, și ai rămas cu ideile din vremea regalității. Vezi în comuniști pe bolșevicii veniți pe tancurile rusești. Aceia au fost chiar niște criminali care au băgat în pușcării aproape toată intelectualitatea acestei țări și nu numai, dar poate că Dumnezeu nu-l lasă pe belzebut să-i năpăstuiască la infinit pe români.
- Poate dă Dumnezeu să înceapă o oarecare schimbare că iarna sovietică a durat cam mult, se grăbi să zică Marin, fost șef de gară la Ploiești.
- Venind în grabă din camera alăturată, în care nevestele discutau de ale lor, doamna Iordache spuse cu un tremur în glas:
- În noaptea trecută, forțe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au au invadat Cehoslovacia.
- Și România ? întrebară în cor comesenii.
Ascultați și voi la radio că vorbește Ceaușescu.
Așa aflară că România, nu numai că nu a participat la invazie și a avut o reacție aparte, Ceaușescu, opozant ferm al influențelor sovietice dorind ca să aibe singur conducerea României, fără a i se dicta de la Moscova ce și cum să conducă, a ținut un discurs public unde a criticat politica sovietică în termeni neobișnuit de duri.
- O minune nu ține mai mult de trei zile, zise într-un târziu, Fane Povară. O să vedeți că ăsta e mai bolșevic decât tatăl lor Lenin. Lui îi e frică de ruși că aceștia dictează cine să conducă partidele comuniste satelite și el vrea să fie, cum se zice ”îl capo di tutti capi” în țara sa, comentă în continuare Fane.
- Matale poate ști mai bine, zise Iordache, că ai făcut pușcărie fiindcă te-ai opus comuniștilor aduși la putere de ruși.
- Lasă nea Ionică, nu îmi mai aduce aminte. Dacă ați ști voi câte am pătimit în pușcărie și numai că eram solid am rezistat. Matale înțelegi foarte bine despre ce vorbesc că doar și bătrânul tău tată fost primar liberal, a făcut pușcărie că s-a împotrivit colectivizării și la 81 de ani câți avea atunci, la ridicat securitatea și l-au bătut la tălpi și cu sacul cu nisip de a făcut congestie cerebrală. Ce, ai uitat? Zise cu năduf Fane.
- Nu nene, dar acum că s-a dus pe lumea cealaltă eu ce să mai plâng. Poate că ar trebui să mă bucur că Dumnezeu l-a luat repede ca să nu sufere.
Vasilisa, fiica lui Isidor Serafinovici, negustor din Ștefănești pe Prut, o femeie frumușică, blondă, cu fața rotundă, care purta părul scurt, pe care îl ondula cu drotul, căreia părinții îi muriseră când rușii au bombardat trupele române cantonate în timpul retragerii în târgul respectiv, se mutase la Constanța unde avea un frate cizmar și s-a măritat cu Ghiță Bășică ofițer politic în armata română în grad de maior, căruia îi murise nevasta într-un incendiu. Venit cu divizia Tudor Vladimirescu din prizonierat, maiorul Ghiță Bășică a fost mai târziu înaintat la gradul de colonel și numit comandantul securității orașului Constanța și ulterior al județului.
Familia lui Ghiță Bășică locuia într-o vilă naționalizată cu șapte camere, pe strada Traian, aproape de port. Deși aveau în fața casei o mică grădină în care trona un nuc, sub care se lăfăiau două fotolii și o masă rotundă din răchită, Ghiță nu stătea acolo nici măcar în zilele caniculare de vară. Numai soția sa, când avea o prietenă de taifas, își bea vara cafeaua sub bătrânul nuc, sau ieșa cu fiul său, să se joace la umbra bătrânului nuc în timp ce ea croșeta macrameuri, îndeletnicire cu care se lăuda de obicei
Băiatul lor avea un nume cam ciudat, Terente. Fusese botezat de un naș care a ținut să-i dea copilului numele său. Numele de familie al tatălui provenea probabil dintr-o poreclă a unui strămoș originar tot din Moldova, că acolo poreclele deveneau nume de familie.
În tinerețe era destul de atrăgător și îi stătea bine cu șapca de student la marină, dar privirea lui șașie, și un aer uneori morocănos alternând cu treceri spontane la un hăhăit dezagreabil îl făcea să fie adesea ocolit. Era inteligent, bun orator, dar șmecher, ranchiunos și mahalagiu.
Despre Terente se spunea prin oraș dar mai ales prin port că a făcut Institutul de Marină datorită tatălui său și că încă din facultate era informator al securității.
După ce făcuse stagiul pe câteva nave comerciale, s-a însurat cu Măriuca, o fată cam tăcută, licențiată, ce locuia împreună cu părinții într-o casă destul de impozantă, în capul străzii Farului colț cu bulevardul Tomis.
Părinții ei, Costică și Gabriela, erau amândoi învățători, cunoscuți în Constanța ca dascăli deosebiți, amândoi distinși cu ordinul muncii.
Având relații sus puse, proaspeții căsătoriți primiră repartiție într-o casă naționalizată destul de spațioasă de pe strada Lebedei, cu vedere la mare. Era o clădire cu parter și mansardă, care avea în față o mica gradină cu trandafiri traversată de o alee pavată cu dale gri.
la Navrom prin tatăl său, Terente a căpătat destul de curând postul de comandant pe nava ”Victoria” cel mai mare mineralier pe care îl avea România, făcându-și astfel nu numai prieteni lingușitori dar și destui dușmani printre ofițerii de marină.
În aceiași zi în care Nicolae Ceaușescu rostea istoricul discurs de condamnare a invaziei trupelor tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, undeva în Atlantic, pe petrolierul ”Victoria” comandantul vasului, căpitanul Terente Bășică care își bea tacticos coniacul, asculta la radio, înconjurat de ceilalți ofițeri, discursul acestuia.
Nici nu se terminase încă discursul președintele și căpitanul strigă la un locotenent.
- Ionescule, du-te la telegrafist și compune un mesaj de felicitare către Comandantul Suprem tovarășul Ceaușescu, că te știu bun de condei.
- Am înțeles să trăiți, zise locotenentul și se făcu nevăzut.
- Ăsta este mare șmecher, se pune bine la coana Lenuța care are pe mână politica de cadre și primește de fapt mesajele, zise șoptind unui tânăr ofițer, prietenului său ofițerul de cart.
Mulțumit de inspirația de a transmite o telegramă de felicitate comandantului suprem, Căpitanul Bășică continuă să savureze coniacul, stând comod în hamacul său de pe covertă, unde lenevea când vaporul avansa traversând Atlanticul pe apele liniștite ale oceanului. Ar fi dorit să preia comanda unui supertanc de până la patru sute mi de tone deadweight, dar știind că datorită dificultăților de acces în porturile deservite și a accidentelor navale soldate cu poluarea masivă a mediului marin vrachierele sunt limitate la o capacitate de încărcare de maximum 150.000 tdw. și se gândea că totuși nava sa era cel mai mare tanc românesc cu care el străbătea mările și oceanele lumii spre Orientul Mijlociu, Japonia sau spre America de Sud de unde venea și acum cu minereu încărcat în portul brazilian Turabao.
Zărind pe cei doi tineri ofițeri șușotind, Beșică încercă să ghicească ce mai pun aceștia la cale, știindu-i cârcotași și că uneori veneau cu păreri proprii la ședințele de analiză ceia ce îi displăcea, deoarece nu admitea să fie contrazis de niște puțoi cum îi numea el..
- Cred că tânărul locotenent e nemulțumit că nu l-am pus pe el să redacteze telegrama ca să se fălească apoi în fața celorlalți cum îi e obiceiul când are de îndeplinit vreo misiune, gândi Bășică.
Sorbind ultimele picături de coniac se gândi cum să le găsească nod în papură celor doi și să se răzbune.
Se ridică agale și porni să inspecteze echipamentele de navigație și de radiocomunicație: girocompasul, radarul și radiogoniometrul, schimbând cu noul ofițer de cart câteva cuvinte.
- Ce viteză avem?
- 16 noduri răspunse repede ofițerul.
După ce termină inspecția, coborî la sala de mese, unde ofițerii stăteau în picioare la locurile lor, așteptând pe comandant.
- Ședeți, zise acesta și se așeză la locul său din capul mesei.
Chelnerul veni imediat cu o tavă cu două sticle, un pahar și un mic vas de sticlă cu cuburi de gheață, spunând:
- Courvoisier sau Hennessy?
Păi tu nu și că eu beau numai Courvoisier, dar vrei iarăși să văd ce ai în cambuză, hă, hă, hă.... Las-o aici pe curva aia cu nume franțuzesc, hă, hă, hă... și adu mai aproape gheața.
Pe masă mai erau câteva sticle de coniac și rom. Ofițerii începură să-și toarne puțin rom sau coniac, trăgând cui ochiul la comandantul care își punea tacticos cu cleștele cuburi de gheață în pahar după care uitându-se chiorâș la degetul mare care indica un anumit nivel pe pahar, își turna încet, cu mare grije coniac până la nivelul indicat de deget. Când dădu să ducă paharul la gură, corul ofițerilor se auzi la unison:
- Să trăiți tovarășe comandant.
- Și voi, mormăii Bășică.
După ce dădu pe gât coniacul, întrebă pe chelnerul care stătea drepți lângă scaunul său.
- Și ce mâncăm?
- Ciorbă de burtă, că știu că vă place, plachie de pește, merluciu cu sos de pătrunjel, carne de porc cu sos chili sau tocană marinărească, iar ca desert clătite.
-Şi cu ce udăm gâtul... hă, hă, hă!
-Grasă de Cotnari sau roșu de Bordeaux.
-Ia auziți mă cum ne răsfață cambuzierul hă, hă, hă... și întorcându-se către chelner zise clipind șmecherește din ochiul mai deschis. Trase apoi farfuria mai spre el.
- Mie pune-mi ciorbă apoi mușchi de porc cu sos picant și clătite, dar să le flambezi, hă, hă, hă...
În timp ce mânca, Bășică trăgea cu ochiul la ofițeri, să vadă dacă nu șușotește careva și mai ales se uită la cei doi tineri care nu îi erau pe plac.
După ce termină de mâncat friptura, asistă la flambarea celor două clătite pe care chelnerul le puse în farfuria comandantului
Era o zi liniștită. Vântul care adia ușor, realiza mici valuri care trasau linii albe ce se fugăreau pe întinsul albastru al oceanului.
Ieșind pe punte să se odihnească în hamac căpitanul Bășică observă cum spre apus, liniuțele albe ale micilor valuri începeau să ia proporții și să crească în mărime și intensitate. Sărind din hamac se duse la ofițerul meteorolog și-l luă la rost.
- Vine furtuna și nu m-ai anunțat!
- Erați la masă, să trăiți!
- Și?
- Mai este până vine furtuna și poate chiar să ne ocolească deoarece vine din stânga deci trecem de ea.
- Ai înnebunit? Nu ști că furtuna tropicală în atlantic se mișcă de la sud-vest la nord-est adică în direcția în care ne deplasăm. Du-te la ofițerul de cart și spune-i că am ordonat să schimbe direcția cu 2 grade cap-compas spre est ca să ne îndepărtăm de furtună.
Spunând acestea comandantul Bășică se îndreptă spre centrul de comandă pentru a verifica rezultatul comenzii date.
Dintr-o dată, a apărut la babord o mare aglomerare și deasă de nori gri și negrii, întunecați, care au acoperit destul de repede cerul. Vântul furios a început să bată tare, formând valuri mari și înspumate care creșteau în înălțime prăvălindu-se spre vapor din stânga. În pânza de nori, se vedea ici-colo cate o fulgerare albă, urmată de o bubuitură puternică.
Privind atent, căpitanul Bășică zise adresându-se ofițerului de cart:
- Durata dintre fulger și tunet este mare deci norii sunt foarte sus, semn că o să înceapă potopul și vântul să se intensifice.
A început să picure. Stropii de ploaie deveneau din ce în ce mai mari și viteza cu care cădeau s-a intensificat.
Fulgerele se întretăiau la intervale din ce în ce mai scurte și tunetele deveneau mai dese și mai puternice. Vântul nemilos bătea din ce în ce mai tare. Valurile se ridicau furioase și se spărgeau cu zgomote asurzitoare. Parcă dracii ieșiseră din iad și vopsiseră tot cerul cu smoală, astfel încât deși era miezul zilei se făcuse o întunecime de noapte fără lună.
După o vreme, o lumină strălucitoare a despărțit norii plumburii și încet, încet i-a risipit. Razele aurii ale soarelui au ieșit din nou la iveală, strălucind peste apele încă învolburate.
Scăpat de furtună, căpitanul mineralierului ”Victoria” chemă la raport toți ofițerii pentru a evalua eventualele avarii suferite. Mai întâi inspectă camera pompelor și ofițerul mecanic raportă că traseele electrice, cablurile și cutiile de conexiuni nu sunt avariate, sistemul de luptă contra incendiului este în stare de funcționare, precum și sistemul de ventilație. Un alt ofițer raportă de asemenea că sistemul de ridicare din camera pompelor nu a suferit avarii. După ce verifică tancurile de balast ca să vadă dacă acesta nu s-a deplasat, Bășică întrebă pe ofițerul însărcinat cu evidențierea eventualelor avarii;
- Din ce am văzut nu avem avarii dar dumneata care ai controlat cum ți-am spus toate părțile navei, ce ai de raportat?
- Tovarășe comandant, avem numai o avarie minoră la două din pompele de la instalația de spălare a tancurilor.
Doar atât?
- Permiteți să raportez: instalația de gaz inert în perfectă stare; instalația de ventilare tancuri asemenea, sistemul de deversare a minereului la fel.
- Bine, bine, am să verific și eu că mai este timp destul până intrăm în Mediterana.
După o clipă de tăcere, Bășică zise:
- Va trebui înainte de intrarea în Mediterana să oprim la Casablanca unde reparația ne costă mult mai puțin decât la Constanța.
După încă două zile de navigație, mineralierul ”Victoria” intră în portul Casablanca.
Era pentru prima dată când vasul respectiv ancora în acest port, așa că, după ce luă legătura cu căpitănia și perfectă formele cu o firmă pentru repararea pompelor, căpitanul Bășică reveni pe vapor și adresându-se ofițerilor zise:
- Care doriți puteți coborî pentru șase ore căci reparația va dura cel puțin opt ore la care se adaugă timpul necesar probelor.
- Voi ăștia tinerii, Ionescule și prietenul tău Amariei poate nu veți mai avea ocazia altădată să ancorăm la Casablanca.
Cei doi, găsind invitația tentantă, după ce mulțumiră se îndreptară spre scara vaporului.
- Deși reparația va dura cel puțin opt ore, vedeți să nu întârziați peste șase ore să mă faceți să aștept, îi atenționă Bășică.
După cinci ore, ofițerul mecanic veni la Comandantul care se deda la un pahar de bere ca să se răcorească și raportă.
- Tovarășe comandant, reparația și probele s-au terminat, permiteți să încheiem procesul-verbal de recepție?
- Da și veniți apoi să-l semnez, dar bagă de seamă să nu scapi a menționa că reparația este satisfăcătoare dar sunt posibile , ”vicii ascunse”.
- Da să trăiți am înțeles, și se grăbi să coboare la căpitănia portului și nu după mult timp veni cu hârtiile la semnat. După ce căpitanul Bășică citi și semnă, întinse actele ofițerului și îndreptându-se spre castelul de comandă, se duse direct la ofițerul telegrafist.
- Ia legătura cu căpitănia și transmite electronic documentele necesare plecării, reparația fiind terminată și să mă înștiințezi când primești avizul de plecare eliberat de căpitănie.
Așteptând avizul, comandantul Bășică stătea la babord, privind spre chei, și dacă n-ar fi fost singur, cineva ar fi observat că zâmbea mulțumit așteptând cu înfrigurare plecarea.
La un moment dat zise cu voce joasă, mai mult pentru sine decât ca să fie auzit de cineva:
- A sosit momentul să mă descotorosesc de cei doi ofițeri cu gura mare. La punctul de comandă fu întâmpinat de ofițerul de cart cu salutul reglementar:
- Să trăiți tovarășe comandant!
- Bună.
- Vine Costăchescu cu avizul.
Bășică luă documentul, îl parcurse cu privirea la repezeală zicând:
- Ordon ridicarea ancorei. Plecăm.
Locotenentul Costăchescu interveni.
- Tovarășe comandant permite-ți să raportez. Sunt pe uscat locotenenții Ionescu și Amariei.
- Am ordonat să se ridice ancora.
- Tovarășe comandant interveni și Zamfirescu, ofițerul de cart. Să mai așteptăm cel puțin o jumătate de oră că sunt ofițeri disciplinați și vin mai devreme decât au avut permisie.
- Îți ordon să ridici ancora. Ăștia au fugit Zamfirescule, am primit informații de la poliția portuară că au cerut azil politic.
- Ridică ancora, se adresă ofițerul de cart matelotului de la pupa care aștepta comanda.
Încet, încet, mineralierul ieși din port pilotat și luă direcția cap-compas spre Gibraltar.
După un timp, vasul se apropia de intrarea în Mediterana prin strâmtoarea Gibraltar, zonă de tranzit dificilă și pentru ambarcațiuni mai mici și cu atât mai mult pentru un mare cargo.
Promontoriul ce păzește strâmtoarea este cunoscut din timpul romanilor sub denumirea de Mons Calpe, fiind considerat ca unul din "stâlpii lui Hercule", celalalt găsindu-se la Ceuta, pe coasta africană. Locul te impresionează încă de când apare în zare: o stâncă imensă, cât toate zilele, apăruta că din nimic, înconjurată de Mediterană.
Având atâtea avantaje, Gibraltarul a fost ocupat de englezi în 1704, într-un moment de slăbiciune al Spaniei, și nu l-au mai dat înapoi de atunci. În 1969 Spania, supărată pe eșecul tratativelor cu Anglia privind retrocedarea teritoriului, a închis complet granița dintre peninsula engleză și restul Spaniei, dar englezii au construit urgent un aeroport, au aprovizionat pe mare stânca și au trăit mai departe fără probleme. Granița s-a redeschis parțial abia în 1982. Stânca Gibraltarului nu se află în cel mai îngust loc al strâmtorii, dar aspectul natural de fortăreață permite ca de aici să fie păzită şi controlată cel mai bine intrarea și ieșirea din Mediterană.
Când se apropiau de Gibraltar, căpitanul Bășică făcu o ultimă analiză pentru pregătirea de intrare în Mediterana. El reaminti că la manevrele de trecere prin strâmtoare trebuie să se afle pe puntea de comandă sub comanda sa, ofițerul de cart, ofițerul cu navigația, operatorii la repetitoarele giro din borduri pentru măsurarea rapidă a relevmentelor, radiotelegrafistul. operatorul radar și operatorul sistemelor electronice de navigație. El aminti de asemenea următoarele activități ce trebuiesc executate înainte de intrarea în zona dificilă pentru navigație: testarea mașinii principale prin punerea în „marș înapoi”, pregătirea ancorei pentru fundarisire, calcularea corecției totale a compaselor magnetic și giroscopic.
La intrarea în strâmtoare, zise Bășică, dacă ofițerul de cart nu poate determina punctul navei în decursul a 3 minute acesta îmi va raporta imediat pentru a ordona reducerea vitezei sau stoparea navei.
Adresându-se apoi mai ales ofițerilor care treceau pentru prima dată din Atlantic în Mediterana, comandantul Bășică le aminti că în strâmtoarea Gibraltar se întâlnesc vânturi puternice de est și vest, iar cele mai periculoase sunt cele de sud-vest, numite „Vendavales” care își dublează forța când revin la direcția inițială și aduc ploi torențiale. Există de asemenea un curent de suprafață care alimentează Marea Mediterană cu apă din Atlantic și curenți de maree destul de puternici.
Ca și în alte împrejurări căpitanul Bășică se dovedea un adevărat lup de mare care cunoștea bine toate manevrele și tehnicile de navigație încât, cu toate defectele sale, era respectat de personalul navigant.
După tensiunea dată de manevrele de trecere prin strâmtoarea Gibraltar, când vasul plutea pe o mare liniștită în Mediterană, căpitanul Bășică se odihnea în hamacul său de pe covertă lăsând nava în mâna ofițerului de cart, a mașinistului și a telegrafistului, singurii care formau dispozitivul de navigare.
Se înserase și la bord, în depărtare se desena țărmul algerian și clipea destul de clar farul portului Oran, când ofițerul telegrafist veni la căpitanul Bășică și salutând reglementar, îi înmână o telegramă venită din Casablanca. Acesta, citind cu atenție telegrama, se ridică brusc din hamac și spuse răstit:
- Măgarii ăștia mai au și tupeul să mă amenințe?
- Nu vă supărați, dar ofițerii lăsați pe uscat la Casablanca au reclamat la căpitănia portului Constanța, la NAVROM și la Ministerul Transportului.
- Hă, hă, hă... Ai trimis telegrama tovarășului colonel Priboi?
- Chiar atunci tovarășe comandant și am primit și răspuns că a informat-o pe tovarășa și celor doi li s-a întocmit dosar penal pentru furtul unor documente secrete cu care au fugit în străinătate.
- Bravo! Transmite tovarășului colonel Priboi că am primit confirmarea semnată de șeful poliției portuare de la Casablanca (pe care am avut grije să-l blagoslovesc cu un ciubuc substanțial), că cei doi au cerut azil politic, dar fără să-i pomenești de ciubuc.
Bineînțeles tovarășe comandant și vă asigur că nu va transpira nimic.
- Așa Vasile, că și eu am grije de tine.
- Să trăiți ți făcând stânga-mprejur se îndreptă spre cabina telegrafistului, mulțumit că l-a lăudat șeful.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu